Cum sa-mi educ copilul???

Exista momente in care oricare parinte se intreaba cu oarecare disperare: cum sa il fac sanu mai planga in public, cum sa-l fac sa inteleaga ca nu se poate...cum pot sa nu ma enervez cand vad ce crize face de parca acasa nu are nici o jucarie??? Intrebari peste intrebari la care nu crezi ca o sa-ti poti raspunde...
Ce este de facut cand ce vrea copilul nu se poate ?
Ce este de facut oare cand micutul tau incepe sa urle ca el vrea acea jucarie, acel "ceva" pe care si-l doreste ?? cu siguranta ca ati asistat la o scena de genul asta chiar daca nu s-a intamplat si la dumneavoastra in familie, chiar spui in gand : "ce bine ca am stiut sa-mi educ copilul sa nu-mi faca mie asta..." si te trezesti peste 2 zile ca-ti face acelasi gen de criza si tie si te intrebi pana unde naivitatea ta sa-ti imaginezi ca asta se intampla numai altora..., evident celor care nu sant "in stare" sa-si educe copilul...si-ti dai seama ce nedrept esti cand te arunci sa judeci..."Mama urla la copil sa taca si-l ameninta sau chiar il palmuieste, in timp ce copilul nu vrea sa renunte la jucaria pe care a pus mana, plange in hohote si urla ca el "vlea si vlea", se tavaleste pe jos....lumea se aduna si se aud sfaturi : "de ce doamna nu-i luati jucaria?", "de ce nu-i trageti o bataie buna sa stie cine-i seful?" , "asta se intampla cand nu stii sa-ti educi odrasla, tinerii din ziua de azi nu mai stiu sa faca nimic ca lumea"...si tie iti vine sa intri in pamant de rusine....ce-i oare de facut ca acest gen de manifestare sa ramana un caz singular ??Incearca sa-i explici ca plecati in oras dar nu poti sa-i cumperi nimic acum ci doar peste o saptamana, ca are destule jucarii si ca daca este cuminte poate sta afara mai mult, sau poate primii un biscuit in plus, etc...Ce li se reproseaza parintilor Parintilor li se reproseaza ca sunt prea toleranti, ca-si rasfata prea mult copii, ca nu le-au interzis adesea ceea ce trebuia interzis....nestiind ce-i acel "nu este voie, nu trebuie, etc adica marele "NU", copii cresc cu impresia ca toata lumea e a lor si orice se poate, numai sa zica "vreau". Nerefuzandu-le nimic unii parinti nu realizeaza ce impact va avea primul refuz din afara asupra unui copil care nu stie ce insemna un banal (sau nu) "NU". Acesti copii vor avea dificultati de integrare in societate, incepand cu prima intrare in colectivitate si continuand cu viata zilnica.A permite sau nu, a disciplina este ceva absolut normal pentru educatia unui copil.A permite sau a disciplina este ceva absolut normal si poate da unui copil stabilitatea de care are atata nevoie, el stie la ce sa se astepte de la societate si de la parintii sai. A permite sau nu ceva nu insemna a-ti stresa copilul ci doar inseamna ca el va invata ca exista si lucruri care nu se pot obtine si ca societatea are reguli dupa care se conduce, ca exista limite in toate...la fel de importanta este o atitudine liniara in comportamentul parintilor, inconsecventa nu face decat sa deruteze copilul si sa-l faca sa-si piarda increderea in parinti..Exemplul de acasa este hotarator Atentie insa la ceea ce faceti voi in casa, daca urlati unul la altul, daca tipati la partener sau la copil, acesta nu va intelege ce vrem de la el si mai ales, cum vrem ceva ce noi nu facem...mai ales ca micii impielitati profita din plin de inconsecventa voastra.Daca intr-o zi nu-ti lasi copilul sa faca ceva iar ziua urmatoare-l lasi, vei crea o imensa confuzie in mintea lui...el nu va stii cand poate si cand nu poate sa faca ceva...drept pentru care fiti consecventi iar daca se schimba ceva, explicati si de ce s-a schimbat situatia...Deci daca iti face o criza in plina strada nu-l certa si mai tare sau nu tipa la el...incearca sa-i distragi atentia sau promite-i o rasplata in cazul in care este cuminte iar cand ajungeti acasa stati de vorba cu el si explicatii de ce a-ti procedat asa. El nu-si da oricum seama ce senzatie starneste prin comportamentul lui, emotiile pe care le incearca sunt infricosatoare pentru el si mai ales nu intelege ce se intampla cu el...de aceea este foarte important sa-i explicati intotdeauna cum stau lucrurile...si cel mai important lucru este ca dumneavoastra sa nu va enervati, sa va tineti firea, chiar daca asta nu-i un lucru usor si daca va doriti sa izbucniti si dumneavoastra intr-o criza de isterie...ganditi-va caun copil nu poate fi ajutat sa inteleaga ceva tipandu-se la el...Modelul comportamental al parintilor este decisiv pentru ca de aici porneste fundamentul viitoarei comportari in societate a copilului dumneavoastra. Ganditi-va ca daca dumneavoastra evitati sau nu disciplinati micul tiran, acesta va fi disciplinat automat la intrarea in societate si nu-i va fi usor, societatea n-o va face cu dragostea, intelegerea, corectitudinea si blandetea dumneavoastra ....deci il feriti de multe tensiuni si frustrari. Cititi si: 3 ani: ramas bun pruncie, bine ai venit copilarie!
Cum actionam in situatii specifice?Desigur, nu este intotdeauna suficient sa privesti lucrurile din perspectiva copilului. Situatiile concrete, presupun masuri particulare pe care parintii trebuie sa le ia, in functie de natura problemelor de disciplina. Experienta arata ca exista reguli pe care daca un parinte le respecta are sanse mai mari sa isi disciplineze copilul neastamparat decat daca lasa totul la voia intamplarii.

Eu sunt cel mai mare fan al copiilor mei. Cartile nu te invata sa ii cresti, sa ii educi. Tine foarte mult de inima si instinct, dupa parerea mea!

si eu sunt foarte instinctiva,ca doar nu degeaba se cheama"instinct matern",eu o cunosc cel mai bine iar daca are un comportament ciudat intr-o situatie,incerc sa descopar cauza,nu a judeca efectul...doar asa o voi putea intelege si sprijini,iar ea va avea deplina incredere in mine...

Perfect adevarat Ildi, parintii stiu cel mai bine cum e cu copii., dar unii din prea multa dragoste gresec. Daca iti certi copilul cand gresete , nu inseamna ca nu il iubesti.

POVESTEA MĂRULUI

Această poveste mi-a plăcut mult şi mă gândesc adeseori la ea.
Nu stiu de cine este scrisă dar ştiu că merită să fie citită:
"A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el tare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
Baietelul ii raspunse:
- Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!
- Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.
Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
- N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?
- Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.
- Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
- Vino sa te joci cu mine, a spus el.
- Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?
- Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate.
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.
Dupa multi ani, se reintoarse la copac. Copacul ii spuse:"
Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.
- Nu am dinti sa le mananc! a spus baiatul.
- Nici trunchi sa te urci pe el.
- Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului.
- Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi.
- Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul.
- Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste!
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi. Copacul - sunt parintii. Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim. Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti.Poate va ganditi ca baiatul era plin de cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii. "
Spune-ti povestea aceasta si altora si iubiti-va mereu, parintii , in asa fel incat copiii vostri sa ia exemplu de la voi..

frumoasa povestea si cu talc! multumim alina!

Ce frumoasa povestioara.Pe mine m-a facut sa lacrimez .................

Si eu plang...

Cit de adevarat! Bravo Alina si multumiri din partea mea. O sa le-o pun baietilor pe mail...

Si eu am primit-o pe mail, am plans cand am citit-o.

Multumim Victoria! :@(:

Multumim Victoria. :@(:

“Asculta mereu ce îți spune copilul tău, indiferent despre ce vrea să-ți vorbească. Dacă nu ai răbdare să-l asculți când e mic, pentru că ți se par lucruri neimportante, nu-ți va spune nici lucrurile importante atunci când va fi mare.”
citat

:@(:Adevarat. Si mai adevarat ca ce noi consideram neimportant, pentru copiii nostri este foarte important.

Multumim Victoria ! E bine de tinut minte ! :(*:

As vrea sa stiu cum ati facut sau cum v-ati gandit sa procedati ca sa descoperiti talentul, inclinatia copiilor vostri catre..."ceva". Categoric fiecare are un "talant" sau mai multi: muzica (de care?), sport (de care?), pictura, limbi straine... In afara de sfaturile educatoarei (care, poate,nu e dispusa sa colaboreze), ati incercat sa testati abilitatile copiilor vostri?
Nu vreau sa imi iau morala...sa stiti ca nu ma astept ca al meu copil sa fie geniu...si nici nu vreau sa il "incarc". Doar as vrea sa stiu unde si de la ce varsta v-ati gandit sa testati aptitudinile copiiilor vostri (poate la cor...sau club de pictura...sau lectii de instrument...zic si eu

Momentan nu ne-am lovit de asa ceva. La capitolul desen/pictura inca nu au inclinatii speciale. Educatoarea ne-a comunicat ca Antonia si Alessandro vor fi foarte buni la matematica (Alessandro are o vizione geomtrica bine pusa la punct iar Antonia se descurca foarte bine la numarat). Am sa ii urmaresc si eu sa vad ce incllinatii au!

Vreau sa va intreb cum va ocupati de copiii vostri in sensul de educatie... stati cu ei si le cititi, le aratati poze, ii invatati cuvinte?

Cum reusiti sa va faceti si treaba prin casa si sa va si ocupati de ei?

Adica cum va faceti timp sa va dedicati strict educatiei lor?

eu vicky sa stii ca vesnic mi se pare ca nu am timp ptr baiatul meu si cand suparata si ma mai rastesc la el ,ma simt vinovata dar pot sa iti spun ca azi am urmarit pe un canal o emisiune din anglia (cred) cu supernanny si mi a placut cum le explica parintilor sa ia atitudine in fata problemelor aparute in educatia copiilor

Victoria, ca parinte nu-ti poti face un orar in care sa treci "educatia copilului".Educati este permanenta, copilul invata de la noi si cu ajutorul nostru mereu. Cu copiii mei am comunicat foarte mult.Am comentat povesti, poze, ce aveam pe atunci, am facut excursii si intotdeauna am avut grija ca drumetiile sa aiba si un mic obiectiv instructiv, nu doar polimbare de dragul plimbarii.
Acum, cu nepoteii-nu stam impreuna, insa vacantele sunt ale noastre! Le citesc, le spun povesti, cel putin David ma omoara cu povestile,iar de cate ori ei nu inteleg un cuvant, ne intreaba.Nu-i poti invata cuvinte fara a avea un context.Mai nou ei imi dau mie cate o tema cu care eu trebuie sa inventez o poveste.Si bineinteles ca nici eu nu-i iert si inventeaza si ei la randul lor.invatam jucandu-ne.

Lavinia la 4 ani si jumatate stia tot alfabetul fara sa o fortez sa il invete,povesti ii citeam multe si uneori le reciteam de cateva ori .Beatrice a invatat si ea aproape odata cu Lavinia,insa ea era mult mai atrasa de papusi.Robert abia acum incepe sa invete literele(Inca nu are 5 ani),povesti nu prea asculta cred ca din cauza ca se uita toata ziua la desene,sau baietii nu au rabdarea de a asculta..program strict nu le fac,,dupa ce-si fac temele sunt libere sa faca ce vor si de obicei aleg sa taie hartii,sa lipeasca nustiu ce,mai pe scurt ma imita   

Noi jucam de multe ori "Fazan", asa pot sa lucrez si-i dau si de gandit sa caute cuvinte sa ma blocheze   

Ce parere aveti despre acest articol??